Un grup de tineri absolventi ai programului de liderism politic al IDIS Viitorul organizeaza o expozitie de fotografi dedicata deportarilor din 1949. Gloria Jigau, este cea care a fost la Radio Nova Chisinau, spre a vorbi despre acest eveniment care va avea loc maine la Muzeul de istorie naturala din Chisinau.
Seria de fotografii contine portrete ale persoanelor deportate din RSSM in 1949. Peste 40 de mii de persoane au fost deportate in acel an.
Regimul totalitar sovietic a folosit deportările în calitate de metodă sălbatică de promovare a politicii în sfera socială şi în sfera politicii externe. Erau deportaţi oamenii care nu conveneau regimului din motive ideologice. Familii întregi - copii, bătrâni, oameni bolnavi - au fost urcaţi în vagoane şi duşi în regiuni puţin prielnice sau chiar neprielnice pentru viaţă. În schimb, cei rămaşi se transformau în oameni docili şi aserviţi puterii.
RSSM a cunoscut patru valuri masive de deportări, deşi documentele de arhivă arată că familii întregi erau “strămutate” practic în fiecare lună. În noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, adică acum 60 de ani, comuniştii au pornit al treilea val de deportări. În februarie 1949, avusese loc congresul al II-lea al partidului comunist din Moldova, care a luat decizia de a colectiviza agricultura. Puţin mai târziu, reprezentantul PC în Moldova a emis hotărârea specială nr. 509 “Cu privire la deportarea din RSSM a familiilor de chiaburi, foşti moşieri şi de mari comercianţi”. Initial in listă au fost incluse 11.212 familii.
Termenul de “chiabur” - ţăran înstărit, care avea loturi de pământ mai întinse - a fost introdus în URSS încă din anii 1930. În RSSM, însă, nimeni nu se includea sub această noţiune, fiindcă ţăranii din Basarabia aveau puţin pământ. De aceea, în Basarabia, chiaburi au fost declaraţi toţi cei care au colaborat cu administraţia românească şi aşa-numiţii trădători ai patriei sovietice etc.
Listele erau alcătuite de aşa-zisa “troică” - secretarul organizaţiei de partid din localitate, preşedintele consiliului sătesc sau orăşenesc şi reprezentatul NKVD-ului. Documentele de arhivă demonstrează că aceste liste au fost făcute abuziv, pe principii subiective. Dacă cineva era în conflict cu unul din “troică”, era deportat imediat.Deportările au fost realizate de Ministerul Securităţii de Stat al RSSM, pe atunci în frunte cu Mordoveţ. Istoricul Anton Moraru, descrie foarte exact modul în care operau securiştii sovietici: “Arestările s-au făcut noaptea cu forţele soldaţilor veniţi în sate cu maşinile. Unii cetăţeni care au încercat să scape cu fuga au fost împuşcaţi. Gospodarii arestaţi împreună cu familiile lor, cu copiii, cu bătrâni, fără a li se permite să ia rezerve cu ei, au fost urcaţi cu forţa în vagoane pentru vite şi duşi. Toate bunurile - casele, utilajul ţăranilor deportaţi - au fost transmise în colhozurilor, iar o parte din ele au fost furate, vândute de către organele financiare ale raioanelor respective. Multe din aceste edificii au fost oferite ofiţerilor care erau aici în NKVD, nomenclaturii etc. Mulţi dintre gospodarii deportaţi nu au mai revenit în patrie, au fost împuşcaţi pe drum, au murit de foame, de boli, de durere sufletească, de muncă peste puterile lor.”
Dacă la 1 februarie 1949 erau colectivizate numai 22% din gospodăriile ţărăneşti, în luna decembrie 1949 - 82,3%. De frica deportărilor, ţăranii au fost nevoiţi să intre în colhozuri, în numai cinci-şase luni fiind formate 1.743 colhozuri, care întruneau 306.400 gospodării ţărăneşti. Planul de colectivizare a fost depăşit de două ori.
În primul rând, toţi istoricii din Republica Moldova, cu mici excepţii, condamnă această politică antiumană, îndreptată împotriva oamenilor, care nu justifică în nici un fel reformele şi transformările din agricultură. De fapt, au fost deportaţi cei mai buni gospodari, în sate rămânând oamenii săraci, mai puţin harnici, dar devotaţi până în măduva oaselor regimului comunist. În al doilea rând, colectivizarea agriculturii a demonstrat că a avut numai efecte negative. Experienţa altor ţări socialiste arată că munca individuală şi ţăranii necolectivizaţi au dat dovadă întotdeauna de o mai mare productivitate a muncii. Munca colectivă în colhozuri avea multe elemente negative, precum nepăsarea faţă de roadă, înstrăinarea producătorului faţă de obiectul muncii etc. În al treilea rând, valul deportării din 1949 a fost, fără îndoială, o crimă comisă de regimul leninisto-stalinist faţă de umanitate. Dacă “troica” te declara chiabur, atunci nu mai aveai căi de scăpare. Erai categorisit duşman al poporului şi trimis la munci grele în Siberia sau Kazahstanul de nord.
Interviul de astazi trebuie mai mai putin. Poate mai mult ar trebui privite acele imagini. Fotografiile sint cele care ar trebui sa va faca sa simiti tot ceea ce au simtit deportatii.
Oare ce au simtit parintii lui Dumitru Diacov, ex spicherul Parlamentului de la Chisinau, presedinte al Partidului Democrat, cind in urma cu 60 de ani au fost ridicati de la casele lor si trimisi in Kazahstan? Cum au privit ei in urma, la casa si acareturile lasate de izbeliste? Oare cum s-a simtit tinarul Dumitru Diacov, care s-a nascut in Kazahstan cind pentru prima data a venit inapoi, acasa, in Moldova? Cum pot fi oare redate emotiile vederii unor locuri despre care ai stiut doar din povestile parintilor? trebuie de aminti ca in timpul URSS, deportatii nu aveau initial voie sa vina in regiunea din care au fost ridicati.
Gloria Jigau, incearca sa va explice toate acestea. Atit cit pricepe un tinar care a citit cartile de istorie. Despre zbuciumul si trairile sufletesti, despre drama inerioara a deportatilor si a copiilor care au stiut doar din istorii Moldova, poate alta data...