Cred că ar trebui să scot din sertarul cu amintiri, fotografiile mele cu Vladimir Filat, liderul PDLM, cu Serafim Urechean, liderul AMN, cu Mihai Ghimpu şi în general cu toţi cei care din anul 2001 pînă în anul 2009, primăvara devreme, au fost la emisiuniile radiofonice de dimineaţă, moderate, redactate, regizate de mine. Emisiuni politice care prin 2003- 2004 erau foarte populare. Toate aceste emisiuni abundau de critici la adresa guvernării comuniste, că doar nu era să îi laude pe comunişti liderii Partidului Social Liberal din Moldova sau liderul Partidului Republican, Nicolae Andronic.
De ce această nuanţă uşoară de condiţional optativ. Pentru că după război, mulţi viteji se arată. Dar mai ales pentru că unii tineri, cu pretenţii de comentatori politici, care îşi dau aere de cunoscători într-ale sinuozităţilor creşterii şi descreşterii partidelor politice moldave, îşi permit cam multe.(Am pus circumstanţiala între virgule, iar calificativul pus. Ce fel de tineri, aţi înţeles, nu-i aşa?)
Evident, mai există o notă de tristeţe. Ca o persoană care a venit în anul 1992 în Moldova, la o vîrsta maturată deja, am prostul obicei de a ţine bine minte. Atît evenimentele politice cît şi cele sociale sau culturale. Evenimentele petrecute în 2001 sau 2003, sînt aşadar mult mai aproape de ziua de astăzi, deci pot să vă afirm că memoria nu mă dă de gol. Azi, am văzut cu ochii mei, ceea ce credeam că a fost depăşit deja în Moldova, încă din anul 2002, odată cu Recomandările Consiliului Europei pentru buna funcţionare a instituţiilor democratice în Republica Moldova. Evenimentele de atunci, a căror victime erau exact unii reprezentanţii ai partidelor din AIE, erau provocate de cei care azi se află în opoziţie.Adică de reprezentanţii puterii comuniste. Aceleaşi priviri ironice, aceiaşi zeflemea, aceiaşi superioritate dispreţuitoare văzută în urmă cu şapte ani în ochii unora, am văzut-o azi în ochii altora.. Trist. Descurajant. Revoltător.
Emisiuniile politice din acea primăvară cînd începeam în fiecare dimineaţă cu "zîmbeşte, fii contra", le-am dedicat necesităţii toleranţei politice, în numele funcţionării democraţiei în Republica Moldova. Dacă atunci, încet, foarte încet, mâna de fier a început să dea drumul reverului opoziţiei moldave, consider că acest lucru s-a făcut şi pentru că în fiecare dimineaţă un nebun, care nu avea nici măcar cetăţenie moldavă, vorbea despre drepturi cetăţeneşti, despre libertate de expresie, despre toleranţă şi despre comunicare. Despre faptul că nu poţi monologa la infinit şi că vine vremea cînd şi tu la rîndul tău, trebuie (atenţie este un imperativ) să îi asculţi pe ceilalţi.
Nu vreau să dau numele celor în ai căror ochi azi, în anul de graţie 2009, am văzut această superioritate dispreţuitoare la adresa comuniştilor moldoveni. Nomina odiosa. Nu vreau să arăt cu degetul în direcţia celor care astăzi la şedinţa Biroului Permanent al Parlamentului Republicii Moldova au avut acest comportament înjositor la adresa unei formaţiuni politice care există în mod legal şi care are o susţinere importantă în societatea moldovenească. Liberate, egalitate, fraternitate, obişnuiau să spună cei care au pus bazele instituţiilor democratice franceze. Piatra, din unghiul casei, dacă nu este potrivită cu chibzuială, poate dărîma zidurile toate.
Ion Druţă, într-un editorial semnat în 2001 din Moldova Suverană, făcea o metaforă asemuind Moldova cu o casă ce există şi astăzi pe strada 31 august, exact în faţa policlinicii nr 1. Cine a trecut pe acolo, cunoaşte despre ceea ce vorbesc. Din fosta casă de la 1894 a rămas numai faţada, în spate creşte o casă nouă, modernă, dar care nu face corp comun cu stilul Chişinăului de odinioară. Cum să faci ca ceea ce a fost bun, să rămînă. Cum să faci ca să-i împaci pe moldoveni? Poate doar lumina toleranţei politice şi a unităţii în diversitate să ne facă mai deştepţi. Căci doar piatra de pe fundul apei se şlefuieşte de valuri, pentru ca să capete străluciri ascunse.
